Prieten bun

(Acum scriu un proiect la finante, in timp ce beau ceai calmant=solutia lui mama pentru o serie de insomnii perverse)

Dar, nostalgic vorbind, ma gandeam la aparate foto. Acum, dupa vreun an de abstinenta de la posesiunea unuia si fierband de nerabdare sa il cunosc pe noul tovaras, ma gandeam prin cate am trecut de-a lungul diverselor incercari de fotografii. Sau incercari de evadari si drumuri.

Vorbind cu Laura, un neobosit prieten avenutrier, acum un pic departe, am acceptat ca o data ce iti intra microbul plecarii in sange, nu te mai poti opri. Paradoxal, oricat de greu ar fi in alta parte si de bine acasa nu poti sa rabzi ca viata sa para monotona la nesfarsit, sa nu ii dai in cap total ritmului si da, sa fugi de responsabilitati atat de simplu. Nimic nu mai poate fi la fel cand iti amintesti, ca un fir de praf stralucitor intr-un moment neasteptat, ca ai mers candva prin New York sau ca ai gustat mancaruri excentrice departe in Turcia.

Iar faptul ca poti pune toate acele locuri grozave sa pozeze pentru tine este un privilegiu. Nu cred ca incerc sa “iau acasa un strop de …”, ci doar ma integrez in ideea de drum, de departe de casa, de turist sau de om care admira. Si aparatul foto nu e vreun soi de lucru in spatele caruia te ascunzi, ci e personajul ala care da continuitate povestii, iar daca vrei, narator iscusit.

Mi-e teama ca astept de la mine, din nou, sa ma descurc bine, excelent chiar. Si mi-e dor de vremea cand nu stiam ca, orice as face, sunt atatia care fac mai bine. Oricum, e timpul pentru noi aventuri si noi prieteni de luat la drum.

Epopeea celui fara de jet – ziua 6

ziua 6 spune “pace voua”. Trezirea a fost, dupa cum ma asteptaml la ora 2.30. Am ramas in pat pana la 8.00, cand, incurajat de soarele proaspat intrat in camera, am decis sa ma aventurez in afara patului. Ma ridic si stau putin pe marginea patului.  Simt cum mi se urca la cap durerea, dar ma bucur ca e doar in cap si nu e si in spate/gat. Ma ridic de tot, desfac sonda legata de scaun, ma indrept catre baie ca s-o golesc. In cei 10 pasi facuti, durerea de cap devine insuportabila. Nu am alta varianta si ma intorc in pat, in pozitia de culcat. As fi vrut sa pornesc radioul, dar m-am intins. Asta inseamna ca trebuie sa astept ca durerea sa se calmeze si apoi sa ma aventurez pana in cealalta parte a patului.

Ziua 6 l-a incorporat, la un moment dat si pe Dr. House, dar doar pt un fragment foarte mic din care n-am inteles absolut nimic. Am zacut in pat ascultand Radio Guerrilla. Maine va veni Puiul.

Epopeea celui fara de jet – ziua 5

Ziua 5 e plina de durere de cap si incapacitate de a scrie/misca/face ceva distractiv. Durerea de cap mi-a luat capacitatea de a privi televizorul si sunt nevoit sa stau singurel in camera obscura.

Gandurile sumbre graviteaza in jurul meu si imaginea cu doctorul care trage sonda din mine fara sa anestezieze imi face pielea de gaina si ma face sa ma afund in perna.

Rodica mi-a fost alaturi in ganduri si calatorii fictive, asemenea si Puiul tunsa scurt. Drumul pana la mare l-am facut cu Rodica proaspat spalata si ceruita, fara vreun bagaj atarnat de mine sau Pui, eu cu echipamentul de piele si ea direct in costum de baie, prinzand bronzul pe drum.

Cam asa am reusit sa-mi umplu ziua. Nuapte buna…la ora 18.00. Probabil ma voi trezi pe la 2, dar macar atunci masinile vor fi oprite, autobuzele vor fi culcate si salvarile nu vor urla din rasputeri.

Epopeea celui fara de jet – ziua 4

Ziua 4. Debut banal la ora 6. Se fac procedurile obisnuite. Zac in pat pana pe la 8. Cand ma ridic, capul mi se blocheaza, mintea mi se ingusteaza, totul devine enervant. Ma intind in pat, beau un algocamin si astept sa vina biletul de externare. Azi e ziua in care ma eliberez. Pana la ora 12, zac intins, incercand sa minimizez durerea. Apare duduia cu biletele de externare. Il sun pe tata si vine sa ma ia. Ma ajuta sa-mi trag niste pantaloni pe mine, sa-mi iau bagajele si sa ma sui in masina. Coboratul a fost destul de simplu, dar urcatul in bloc, cele 4 etaje, m-au terminat. Ajuns in pat, m-am zvarcolit de durere ceva timp, apoi am cedat si am adormit. Ziua 4 se termina in miros de carnati si parinti care se cearta. Puiul e plecata si va reveni abia in ziua 7, deci trebuie sa ma bazez pe propriile-mi puteri si sa trec peste.

 

Epopeea celui fara de jet – ziua 3

Ziua 3 incepe, ca de obicei, la ora 6 jumate. Nea Nicu, colegul de celula, incepe sa-si mai povesteasca o etapa din viata, ceva cu talc de care eu sunt plictisit de alaltaieri.

Asta-noapte am m-am trezit de multe ori si mi-am masat adeseori sezutul care ma doare enorm de la pat.  Mai nou, de dimineata s-a adaugat si-o durere de spate care se localizeaza in zona lombara si coccigiana. Pe la ora 10 durerea ajunge sa ma irite atat de tare incat ma rog de asistenta sa-mi bage un algocalmin in mine. Face asta si, surpriza, imi trece pe moment dar foarte putin si, cand ma dezmortesc, se adaga durere pe toata coloana, inclusiv zona cervicala.

Imi fac curaj si incerc sa ma imbrac. Sonda inca doare daca o misc repejor, deci luatul pantalonior pe mine dureaza cam jumatate de ora. Nicio grija, timp este.

De-a lungul zilei incerc sa nu abuzez de algocalmin, dar durerea e destul de puternica si-mi intepeneste gatul. Patul mi-e cel mai mare dusman si stiu ca, indiferent ca vreau sau nu, tot la el ma voi intoarce si in seara ce va urma. Incerc sa minimizez gandurile negative si sa nu ma concentrez pe durere. Nu prea am la ce sa ma gandesc decat la Puiul care spune ca vine la ora 12. N-am de ales si astept. Incep sa ma misc incet prin salon si fac primii pasi de dupa operatie. Senzatia e unica, spatele este complet teapan si miscarea este ca a unui mosneag de 80 de ani. Pana la ora 11.30, cand vine mama stau si astept ceva de mancare. Regimul este complet idiot dar probabil ca are un sens.

Ma plimb prin salon panaamortesc de tot si ma latesc in pat cuprins de durere. Apare mama cu piureul si gratarul din piept de pui. Ospat din 3 in 3 ore, cate putin.

Ziua 3 m-a invatat ce inseamna durerea de coloana si cam cat de fragila e ea.

Puiul a stat cu mine mult timp si azi si ieri. De maine ma duc acasa.

Azi am baut prima data cafea si am mancat activia, de la danone. Sunt mai incantat de activia decat de cafea. Ambele au fost consumate in scop terapeutic.

Este ora 20.30, vremea semi-stingerii si a scrierii. Nuaptea care va urma va fi una lunga. Inca simt efectul cafelei. Vreau sa aman contactul cu patul cat mai mult. Probabil c-o s ama imprietenesc cu asistentele. Ele au TV si canapea moale. Revin maine cu happy-end-ul. Tocmai am pisat un cheag de sange. V-am pupat.

 

Epopeea celui fara de jet – ziua 2

(scris avand dureri mari si tremuraturi)

Ziua 2 incepe la ora 6.38 fiind trezit de colegii care incep sa vorbeasca. In vreo 20 de minute apare o tanti care e frizerita. Ajunge la mine si-mi zice sa-mi dau jos pantalonii. Femeia tunde cuci si…barbiereste la cerere, toate astea cu un port lama asemenea unui brici. Initial m-am speriat pentru ca, acasa, cu o saptamana inainte, m-am barbierit singur cu un aparat de unica folosinta…si eram tot morcovit si speriat c-o sa devin un fel de Ciomu peste noapte.

Duduia m-a jumulit perfect si in timp record. Banuiesc ca face as ceva de multe ori pe zi de multi ani si e extra specializata pe domeniul ei.

Ma intalnesc cu nenea doctoru Suditu (da, ii dau numele pt ca, cica, e renumit ca e bun. Pe mine m-a operat sim-a lasat cu dureri…nush ce sa cred) care ma invita la o uretroscopie. Ma injecteaza cu materialul de contrast direct pe canalul uretric…adica pă cuc in sus. Se observa pe radiografie strictura de car sufar si mi se spune ca voi intra in 30 min in operatie.

Ma retrag in salon, trimit mesaj Puiului si ma pregatesc psihic cum pot mai bine. Apare o tanti in pragul usii si imi spune ca e timpul si ca sa vin cu ea. O intreb daca pot sa vin cu ochelari sau fara. Zice ca oricum o sa trebuiasca sa-i dau jos. Ii las langa pat, bag telefonul adanc in rucsac si ma duc in sala. Acolo sunt pus sa renunt la pantaloni si chiloti. Imi e permis accesul cu sosete. Sunt pus sa stau in fund pe-o masa. Incepe sa-mi fie frig, sa tremur ca o varga si sa transpir rece in palme. Duduia imi aminteste in mod repetat ca daca mi-e rau sau ametesc sau am de gand sa lesin sa-i spun ca sa ma intind. Nu mancasem de 24 de ore si eram cam lesinat de foame si pe jumate deshidratat, asa ca m-am intins. Duduia mi-a cautat venele de pe maini ca sa-mi bage un fel de bransament pentru perfuzii. M-a intepat de doua ori si n-a reusit sa gaseasca nimic. Mi-a intors mana si a reusit sa-mi bage venula (nu garantez ca asa se cheama) pe varianta cea mai dureroasa, singura valabila in aceste conditii. Mi-a bagata in vena niste substante dintr-o punga. Tot ea m-a rugat sa ma intorc pe-o parte ca sa-mi faca anestezia in maduva spinarii. Asta n-a durut dar mi-a facut picioaree sa amorteasca aproape instant. In 5 minute n-am mai simtit nimic din partea de sub centura. Domnii doctori au intrat in actiune si asistenta, vazand ca sunt agitat si curios, mi-au bagat 2 seringi de ceva ce adormit…care nu m-a adormit, dar m-a linistit cumva.

Operatia s-a incheiat in 30 de minute si targa m-a adus in celula, cu doua perfuzii atarnand de-un bat si o pozitie fixa a capului. Mi s-a recomandat ca sa nu misc capul pentru ca altfel, cand anesezia va trece, voi avea dureri ingrozitoare de cap.

Intocmai am facut si am dormit ceva timp, pana cand a aparut Puiul. Eram paralizat de la jumate in jos si ma simteam bine, fara vreo durere.

Au aparut si ai mei dupa un timp. Mama mi-a adus nitica mancare pentru ziua 3. Au plecat. Am ramas singur, in patul meu infernal care mi-a distrus spatele pana cand, la ora 19 a revenit Puiul. Am stat impreuna cat am fost in dureri, pana pe la ora 21. acum e 21.16. Nuapte buna…cu furtunu-n cuc.

 

Epopeea celui fara de jet – ziua 1

N-am avut pana acum ocazia sa fiu internat sau sa fiu nevoit sa stau langa un pacient internat. Spun “pana acum” pentru ca relatez din inima evenimentului, din spitalul Parhon, etajul 3, salon 4-B, patul 5. Azi, 13.12.2010 m-am internat la sectia urologie pentru ca ma pis aproape…sau, pe vorba doftorilor, am o strictura pe uretra.

Ideea e ca trebuiesc operat si asta se va intampla maine, 14.12.2010.

Ziua de azi a inceput foarte devreme, adica la 7.30 cand am fost trezit, imbracat, spalat pe dinti si dus la Parhon. Afara era un frig teribil. In masina, la fel.

 

Etapa 1: ajung pe holul triajului: un hol lung de vreo 30 de metri, lat de 5, bordat pe margini cu scaune, evident, toate pline. Se asteapta acolo cam o ora pana cand tanti de la triaj imi da hartiile ca sa ma duc sa stau la rand la ghiseul de vizare (nu stiu daca asta e numele lui real). Dupa ghiseul de vizare (sau internare…oricare…sa se termine in „re”) sunt prelucrat de un nene care imi spune ca musai trebuiesc imbracat in pijama. Mama a mai fost in situatia mea, deci mi-a pus la pachet pijama, snitele (in cantitati industriale, cum face de obicei), integrame si magura (prajiturica prajiturelelor).

 

Etapa 2: imbracat in uniforma de detinut, cu bagajelul in mana, ma indrept spre celula. Urc 3 etaje si ajung la salonul 4. Sunt cazat la patul 2, intre un nene batran care pare sa nu vorbeasca mult si un alt nene care pare a fi din Vaslui (da, chiar se vede cand esti din Vaslui). Mama m-a insotit pe acest ultim drum si a stat cu mine cat m-am instalat. Mi-a dat instructiuni referitoare la pachet si a plecat.

 

Etapa 3: acomodarea cu noile conditii nu e niciodata usoara. Decorul salii este minimalist: 8 paturi cu 8 saltele (toate 8 sunt tari ca piatra), 8 lampi de pat din care doar 4 merg (spitalule eco), 48 de prize (nu exagerez), adica 6 prize la fiecare pat, deci nu e problema daca trebuie sa-mi incarc telefonul sau sa bag laptopul in priza, un birou pe care stau hartiile asistentelor, 4 noptiere intre paturi si un frigider. Asistentele din tura de dimineata erau tinere, dragute, amabile si pregatite sa suporte stresul serviciului. Colegii de celula sunt toti bunici cu nepoti de-o varsta cu mine.

Am facut cunostinta involuntar cu cei care deja se cunosteau intre ei. Mosuletul de langa mine are 83 de ani, un picut de Alzheimer si o atitudine care nu-l ajuta. Aparent el e nemultumit de orice se intampla cu el in spital. Nimeni nu-l ia in seama, dar i se ofera atentia medicala cuvenita. Asistentele sunt cam ciudate. Una din ele ne tot zice „baieteii” desi ea are 35 de ani si restul…65-70. sa-i spunem defect profesional. Vecinul din stanga e din Vaslui, dupa cum banuisem de cand l-am vazut si are o voce de bunic simpatic, care spune povesti la gura sobei.

Dintre ceilalti 3, unul e un om destept, restul fiind doi tarani care se amuza unul de celalalt. Tre sa recunosc ca sunt mult mai amuzanti decat taranii de la facultate.

 

Etapa 4: analizele de sange se fac pe namancate, asa ca am asteptat pana la 11 ca sa imi ia cineva sangele. Am infulecat cateva snitele dupa ce mi-am oferit sangele. M-au facut sa ma simt uman.

Am stat apoi si-am rancezit pana la 12.30 cand ne-au spus ca trebuie sa mergem sa facem ecografie. Am facut si asta…dupa ce am stat la usa la o coada de o ora.

In spital, cel mai mare inamic al tau este plictiseala. Am papat cateva integrame si-am revenit la stare originala de rancezeala totala. Pe la 13.30 a venit vizita medicala…un fel de comisie de diagnosticare si impartire a operatiilor. Pentru vizita asta asistentele ne-au instruit ca trebuie sa fim imbracati frumos, bagati in patut, intinsi, cu paturica pe noi. Un fel de „fa-te ca muncesti”.

 

Etapa 5: pe la ora 15, se deschid ambele usi ale salonului si intra o masa cu un nene pe ea, cu doua perfuzii infipte in el. Masa de operatie e cu 20 cm mai inalta decat patul de salon. Nenicul e transbordat de pe un pat pe celalalt printr-o aruncatura scurta si o cazatura ca din pod care parea ca doare. E anesteziat doar pe jumatate de corp, dar n-are voie sa-si miste capul. Zace sub forma de legumica pentru cateva ore bune.

 

Etapa 6: se mege la ECG (acum ca stiu ce inseamna ma pot lauda). Se sta la usa cam 10 minute, treaba merge brici si rapid.

 

Etapa 7: apar vizitatorii mei. Puiul vine prima si-si flutura cretii proaspat inrositi in aerul incarcat din spital. Eu zambesc tamp si ne asezam impreuna pe un pat separat. Discutam diverse si apar si ai mei parinti. Mama tine neaparat sa ia situatia in pripriile maini si vorbeste cu asistenta, imi aranjeaza patul, imi verifica fisele facute de doctori.

In final pleaca ai mei si raman cu Puiul 10 minute. Ma bucur de prezenta ei si nu stiu ce sa-i spun pentru ca n-am facut nimic ca sa am ce povesti.

 

Etapa 8: se da chemarea la medicina interna. Iau Puiul gata imbracata si ne despartim tragic la parter. Asta s-a dovedit a fi o greseala pentru ca am stat la usa la interne cam o ora. Am stat o ora pentru a-mi fi luata o tensiune. Macar in hol e racoare si nu transpir. Totul e rezolvat si ne intoarcem in salon.

 

Etapa 9: sunt anuntat ca trebuie sa fac o clisma. Stiti restul.

 

Etapa 10: plictiseala se intansifica din nou. In absenta filmelor sau activitatilor recreative, ma gandesc sa-mi relatez ziua in cateva cuvinte. Ziua de maine se anunta plina si sper sa fiu apt pe seara sa pot scrie.

Nuapte buna…la ora 20

 

Ce-am citit si ce-am pierdut

Adevarul e ca daca iesi din casa iti ingheata. Tot. Ca sa nu mai vorbim de tot timpul petrecut in a pune si a scoate straturi straturi de haine exact ca o ceapa, eventual degerata. Asa ca rational vorbind, nu e o afacere sa iesi din casa. Si daca pe vremeuri, in loc sa scriu un post despre asta, puneam mana pe o carte  si o devoram (mai incet sau dintr-o data), problema e ca acum nu mai fac asta si stau si eu si  ma intreb de ce.

Incepusem bine, cu cartile care trebuie…asa cum se face de la romane de aventuri pentru pusti la chestii deja mai elaborate, mai realiste si chiar cu o tenta filosofica (Noapte de sanziene prin primii ani de gimnaziu). Recunosc, ratasem un pic startul la perioada cu marii clasici, literatura rusa, dar nimic alarmant. Citeam multe chestii de istorie, deci aproape ca nu se poate mai bine de atat (sa nu exageram, vorbesc doar de asteptarile mele si comparativ cu ce se intampla acum).  In apararea mea adaug si momentele, relativ rusionase unoeri, de scris versuri, psalmi, proza si un inceput de roman (long long time ago).

Nu stiu si nu cred ca eram mai “cool” in liceu sau daca asta are vreo legatura, cert e ca in clasa a Xa declaram deja prima infrangere. Abia mai citeam ceva, aproape nimic semnificativ afara de literatura obligatorie, pe care chiar am gustat-o. Cred ca ultima chestie semnificativa pe care am citit-o a fost Jocul cu margele de sticla care mi-a facut sa-mi stea mintea in loc. Pe urmatorii ani apar razlet, ca ghioceii in decembrie, un Plesu, un Paler si un pic mai mult de Vargo Llosa. Marea asteptare era filosofia din clasa a XIIa, dar am reusit sa il transform intr-un mare fas. Adica citit nimic in original si intregime, abia rasfoit niste istorie a curentelor filosofice dar sa zicem ca am inteles ceva din alea.

Acum, la facultate, am timp, deci chiar nu mai am scuze. Si cred ca am ajuns ceva mai penibil decat a nu citi nimic, a citi carti proaste, exclusiv de consum, intr-o singura zi. Imi cer scuze de comparatie, dar ca si cum mananci o punga intreaga de seminte. Eeexact atata relevanta.

E foarte trist sa ma gandesc ca it’s all gone. Si in aceasi masura in care stiu ca practic depinde de mine, atat imi vine mai greu la indemana sa ma apuc de citit asa cum mi s-ar parea normal. Oare pasiunea pentru lectura se usuca in timp si cade? Si cand vine o data primavara aia?

cum m-am sinucis cu ritual

Titlul e pompos, ca de obicei. Am ramas recent fara desktop-ul meu old school din cauza ca i-a cedat sursa. Astept ca cineva sa-i transplanteze o sursa noua (sau folosita…doar sa mearga). In ultimele lui zile de viata, rasnita inceta sa mai cante muzica, piuia din zona placii de baza (desi sunetul era ca de speaker, mufa de speaker e scoasa) si, cand a cedat prima data, am inteles ca i se apropie sfarsitul. Am salvat toate informatiile pe hardul extern si am privit la un episod din House ca si cum ar fi fumat o ultima tigara.

Dupa ce l-am inchis, i-am scos cablul de alimentare din sursa si l-am auzit cum s-a descordat si piuitul ca un tipat s-a stins. I-am scos mufa de la sunet, hardul extern si cablul de net, le-am montat in laptop si m-am reinstalat pe laptop.

Gicu m-a lasat in plina criza. Dupa ce ca am un salar mizer, asigurarile nu merg bine,  s-a gasit si el sa moara acum. Cancerul era instalat in el de ceva vreme. Il stiam bolnav, dar stiam ca nu ii pot vindeca cancerul. Ne-am petrecut ultimele momente impreuna…cam atat am putut face pt el.

Kawasaki VN800c a.k.a. Rodica

Rodica e o minune lasata pe Pamant de vreun extraterestru uituc. E genul de lucru care te face sa te gandesti la epitete si cuvinte frumoase. ROdica o va face geloasa pe prietena ta pentru ca despre ea nu spui aceleasi lucruri si pentru ca pari ca o iubesti pe Rodica mai mult decat  pe ea.

Rodica e o motocicleta grasuna, la vreo 240kg, cu un motor V2 de 805 cmc. Daca o mangai putin, Rodica te lasa sa stai calare pe ea si sa-i pornesti si motorul. Daca nu te prinzi ca are contactul undeva in partea stanga a motorului, rodica n-o sa porneasca singura.

Odata ce apesi butonul e start, reactia chimica are loc, rodica se scutura de doua ori si se trzeste cu un cascat violent care te trage usor intr-o parte. Stai in pat cu ea vreo doua minute ca sa va incalziti si sa va cunoasteti si apoi puteti merge impreuna oriunde. Rodica e draguta si are o voce grosuta, dar calda. Nu urla la tine, nu te bruscheaza verbal, ci doar iti mangaie auzul cu vorbe dulci. Are o voce ca cea a moderatorului de la radio de la ora 3 dimineata…omul care vorbeste aproape de microfon si excita femeile care sunt treze la ora aia.

Ca sa plecati, Rodica trebuie mangaiata usor pe urechea dreapta. Daca esti finut si nu abuzezi de ureche, Rodica e manevrabila la viteze foarte mici pentru ca, fiind grasuna, are centrul de greutate foarte jos si, astfel, nu-ti dai seama de greutate. In cazul in care o urechesti pe Rodica, ea se enerveaza, se zburleste si isi misca fundul in laterale intr-un mic norisor de fum de cauciuc, semn ca n-ar trebui sa repeti gestul necontrolat de adineaori.

Dupa ce va impacati si cooperati prin jungla urbana, unde Rodica pare ca merge singura, ajungeti pe drumurile lungi, libere, usor unduite, unde ea iti va spune ca pe la 120km/h ar fi bine sa te bucuri de peisaj, sunet, vant, drum, consum minim (cam 4L/100km).

Cand ajungi la destinatie si o lasi pe Rodica sa se culce putin, o s-o auzi cum isi destinde oasele prin sunetul si miroul unic de toba incinsa.

Rodica nu e o motocicleta pe care te urci, mergi, te opresti. Rodica e un ansamblu de feeling-uri care te fac sa-i dai un nume.