The bluest eye

”Impotriva a ceea ce prevede ACTA, doresc sa parafrazez un autor american fara sa-i cer dreptul de autor. Titlul acestei postari coincide cu titlul unei carti de succes a lui Toni Morrison.”

Astazi am asistat la o scena care m-a induiosat mai mult decat a facut orice altceva pana acum. Dati-mi voie sa povestesc.

Sunt -19 grade in statia Independentei. Ledurile din termometrul farmaciei au cam inceput sa paleasca din cauza gerului, iar oamenii care asteapta autobuzul se ingramadesc care in altul, doar s-ar face un pic mai cald. Incalcarea spatiului privat e in floare si oricine te poate cotrobai prin buzunare fara vreo grija.

Aleg sa stau mai departe de multime, sa privesc contemplativ totul si sa ma bucur de asa-zisa socializare fara interactiune din statie. Imi plac oamenii din statii. Stau pachet, absenti de la ce se intampla in preajma lor, cu privirea atintita spre stanga lor, in gol. Asteapta ca sa le fie intersectat orizontul de cutiuta inghetata care-i duce de ici-colea. Oamenii din statii nu sunt receptivi acustic. Multi prefera sa-si infunde urechile cu casti, sa evadeze din vuietul strazii. Altii sunt pur si simplu deconectati, cufundati in problemele ce-i ingradesc.

Ce-ar fi daca n-ar putea vedea autobuzul? Cu oamenii orbi cum ramane?

Exact asta m-a impresionat. In statie, langa mine, s-au postat trei persoane despre care nu puteai spune dacat ca sunt sensibile la lumina (purtau ochelari de soare; trebuie sa aduc in imagine si ca unul dintre ei tocmai isi retractase un baston din aluminiu pe care si l-a agatat de mana). Cei doi barbati discutau cum ca le este frig la ochi si ca au factura mare la gaz. Femeia, care nu avea manusi, atingea cu sfiala barele inghetate ale bancii din statie.

Vine un 46, deci e timpul sa ma imbarc. Geamurile sunt complet inghetate, deci va fi o surpriza completa aglomertia sau absenta ei. Aud langa mine ”asta e 46, nu?” ”da” ”am ghicit bine. Si ieri tot asta era. Ii scartaie ceva in spate si zornaie un geam”. Nu bag in seama conversatia si ma avant spre usi. Am reusit sa ma urc, ma postez in spatele unui scaun, ingramadit in coltul meu si las pe cei trei sa treaca pe langa mine. Atunci observ ca unul din barbati pipaie bara de sustinere. Irisul lui are culoarea cerului senin. Priveste in gol, dar zambeste continuu. Nu are un zambet cretin, de om cu probleme psihice sau care tocmai a facut sex (asemanarea dintre cele doua fiind oricum izbitoare), ci un zambet care ti se ”monteaza” pe figura cand faci ceva placut. ”Am reusit! Ne-am urcat! Sper sa nu treca peste vreo statie fara sa opreasca”. Omul numara statiile si purta o conversatie cu celalat despre cat de frig e si in autobuz. Femeia intervine si ea, purtand acelasi zambet sincer: ”Eu nu-mi mai simt degetele, dar se vor dezgheta ele in curand. Le tin eu in buzunar pana ajungem. Nu prea ma orientez bine cu manusile pe maini”.

Cobor si ei se repliaza ocupand si locul meu. Urmeaza sa coboare la Kaufland.

România, țara cu ecologia

Sună a titlu de articol în care se atrage atentia populației asupra nevoii globale de a fi eco. Într-un post anterior am evidențiat clar părerea mea asupra cauzelor problemelor mondiale.

Nu vreau să mă leg de vreo minoritate acum, ci să-mi laud neamul.

Se tot manâncă căcatul ăsta cum că românii nu sunt ecologici. E un căcat fix din cauză că oamenii care-l manâncă nu judecă per ansamblu problema.

Cum poți tu, ca individ ce te crezi cu studiile facute în domeniul ecologiei, sa afirmi că în România oamenii nu sunt puși la curent cu fenomenul de reciclare?

Prietene, sunt curios de câte ori folosești o sacoșă înainte să o arunci. Personal am făcut un mic „studiu” in familia mea și am ajuns la unele rezultate destul de eco.

Prin urmare încep prin a mă lăuda pe postul public cu refolosirea sacoșelor de plastic. O sacoșă trăiește în familia mea cam o lună (deși sunt acele sacoșe eroine care ajung și la 3-4 luni), timp în care e folosită din plin. În final, sacoșei i se rupe un mâner, moment în care devine sac de gunoi. Prin urmare, nu doar că refolosim sacoșe, dar, la final, după ce devin gunoi, mai îndeplinesc o ultimă sarcină.

Sunt sigur că nu sunt singurul care face așa ceva, dar mi se pare fantastic să și conștientizezi asta. Să luăm, de exemplu, cazul american. Țară mare, oameni mulți, conștiință zero. La supermarket fiecare produs e pus în altă pungă de plastic. Un american folosește, în medie, anual, 1200 de pungi de plastic, pe când un român doar 120. De ce? E simplu: ne-am obișnuit să luăm sacoșa de-acasă sau să umblăm cu ea în geantă.

Românul e ecolog prin faptul că folosește orice lucru cât mai mult posibil. Un aparat de bărbierit de unică folosință poate ajunge și la 50 de utilizări înainte de a fi aruncat.

Pe lângă toate astea, avem și gunoierii, oamenii care stau le ghenă sau care pur si simplu triază gunoiul astfel încât ceea ce ajunge la vărsătoare e strict neutilizabil.

Ca să închei, data viitoare când mai auziți pe careva că afirmă că românii sunt niște barbari fără vreo idee asupra ecologiei, dați-i un șut în fund.

The story of ”Thank you!”

(da play si citeste)

E perioada asta a anului care pentru mine nu reprezinta nimic. De fapt, ca sa nu neg negatia, afirma urmatoarea: sarbatorile de iarna inseamna nimic. E inca o perioada a anului in care sa iti dai seama ca nu ai suficienti prieteni, ca trebuie sa faci cadouri diversilor oameni care inca au spiritul craciunului si la care tii (oameni cu care te-ai obisnuit si care iti fac ziua mai buna cand sunt prin preajma).

Cu mațul burdușit de carnaturi si alte porcarii, cu creierul aburit de-atatea tipuri de vapori de alcool, cu gandirea afectata de atatea zeci de colinde, cu toate astea scriu ultimul post pe anul asta ca sa multumesc celor care au fost alaturi de mine si m-au ajutat fix cand imi crăpa măseaua.

Nu o sa fac o ierarhie in ordinea numerelor de pe tricou, dar, daca veti citi vreodata, voi, oameni buni, mi-ati pus mana rece pe frunte cand imi venea sa borasc de draci, mi-ati dat de baut cand n-aveam niciun ban in buzunar si eram cătrănit, ati scos o tigara si mi-ati intins-o cand am avut mai mare nevoie de ea, ati impartit mancarea cu mine si mi-ati aratat ca lumea mea colorata de-o conserva de pate e o imagine falsa si monocroma. Pe langa voi se adauga cei care mi-au oferit hrana sufleteasca si prietenia lor imaculata. Voua, tuturor, va multumesc.

S-aveti masa plina, colesterol mare si pile laurgente. Aleluia!

Pornoland

Sunt bucuros ca sunt roman. Nu pentru ca imi merge prea bine sau pentru ca n-am vazut ca prin alte parti e nitel mai bine. Ma bucur ca fetisoarele din Romania sunt aratoase si nu se sfiesc sa arate asta.

Cu cateva zile in urma am fost si eu, ca omu’, la un supermarket. In drumul meu am trecut pe langa o cladire vis-a-vis de blocul meu. Habar n-am avut ce se intampla in cladirea aia. Au fost multi chiriasi, de la firme de distribuire a presei la vanzatori de legume. Trecand pe langa, vad niste blitz-uri. Ma uit in sus crezand ca-i vorba de vreun fulger. Cer senin. Pac! Iarasi blitz. Ma uit in spate crezand ca-si face careva poze. Nimic. Evident, insinuez ca am halucinatii, pana ajung in dreptul unui geam in spatele caruia se vedeau niste jaluzele bleu. Pac! Blitz puternic venit din spatele geamului cu pricina. Avand in vedere ca in jur era destul de intuneric si ochii mei nu prea erau adaptati cu lumina, am fost nevoit sa ma opresc putin. Ma uit printre jaluzele sa vad ce se intampla. O fatuca, cam de vreo 20 de anisori, sedea nuda in mijlocul camerei, machiata strident, epilata perfect, lasandu-se pozata de un nene cu mustata. Mi-am vazut de drum, dar am meditat nitel.

Fetisoara in cauza nu era tocmai cea mai stralucitoare stea de pe cer. 1.65m inaltime, 50kg, sani micuti, solduri inguste, fund aproape plat, tip măr. Fața nu o avantaja, ca sa nu mai spun ca machiajul o dezumaniza complet.

Romania=pornoland. De ce? Nu cred ca e nevoie sa argumentez pentru ca sunt sigur ca majoritatea barbatilor care au trecut pe langa o scoala/facultate prin perioada aprilie-mai au plecat acasa cu o erectie in plus. Perioada aceea a anului aduce culoare pe strazi (si aici clar nu ma refer la copacii infloriti). Acea perioada a anului cand sexul frumos isi intra in drepturi si capteaza atentia prin splendoarea sanilor care zburda pe sub un tricou/bluzita, sloboziti din cingatoare, iar sfarcurile, dornice sa simta mirosul primaverii, dau sa iasa prin vestimentatie la fiecare boare de vant.

E normal sa fii fericit ca esti roman.

Sieg Heil!

Eu vreau sa-i impusc pe toti. Vreau sa-i pun la perete si sa trag in ei cu o mitraliera pana mi se innegreste fata de la praful de pusca “expectorat” de fiecare cartus. Vreau sa ii vad cum se tavalesc unul dupa altul in balti de sange. Vreau sa vad cum arata genocidul si sa ma bucur de asta. Vreau sa-i vad cum implora, cum plang, cum se feresc, cum incearca sa se scape, cum se zbat. Vreau sa vad daca va exista vreunul demn, vreunul care sa-si priveasca executorul si sa stea demn. Unul care sa-si accepte soarta si sa intelega de ce asa e drept, de ce el trebuie sa fie eliminat.

Imi doresc sa vad raul de sange cum se scurge si inunda pamantul.

Am ajuns sa fim prea multi pe planeta asta. Eram prea multi de la inceputul secolului XX. “Revolutia verde” si progresele uimitoare din medicina nee-au incurajat sa ne inmultim ca tampitii. Acum, dupa ce situatia scapa de sub control, dam cu nasul in rahat. Nu mai avem pamant agricol pe care sa-l cultivam astfel incat sa putem furniza mancare celor ce continua sa apara.

Daca ar fi dupa capul meu, as rade de pe fata pamantului natia indiana, toate tarile care se termina in “tan”, jumatate de China si Jumatate de America (sa aleaga ei care). Cele 3 miliarde de cadavre ar fi cremate in termocentrale.

Cei ce raman in urma au dreptul sa faca doar un copil, cazurile de gemeni, tripleti, s.a.m.d. fiind scuzate de la aceasta regula.

“Cine nu munceste, nu traieste!” ar fi o noua rima. S-ar impune populatiei sa munceasca, urmand ca munca acestora sa fie monitorizata de cate-un agent. Copii vor fi luati de sub tutela parintilor la varsta de 7 ani si implementati in sistemul de invatamant. Se vor descurca singuri si isi vor cumpata banii pentru ca vor avea diverse sarcini dupa programul scolar, pentru care vor fi platiti.

Munca innobileaza, munca stimuleaza creierul. Oamenii detin resurse de care nu se folosesc pentru ca dau in delasare, in lene. Nu exista oameni care sa nu poata sa faca o sarcina, exista oameni care nu s-au antrenat suficient sau oameni care nu vor sa faca asa ceva. Reaua vointa trebuieste pedepsita crunt pentru a fi extirpata din gandirea plebei.

…eu vreau sa-i omor pe toti!

Juvenes dum sumus

Am bagat-o pe Rodica la adapost si am inceput, din nou, calatoritul cu mijloacele de transport in comun, eterna mea muza.

De data asta ma aflu in tramvaiul 7 (Baza 3-Tudor-Tg.Cucu-Piata Unirii-Canta). Pe traseul lui aduna diversi oameni cu diverse ocupaii. De data asta a adunat elevi de la diverse scoli. Eu m-am urcat in Piata Unirii si, de-acolo pana la Bariera Tigarete, unde am coborat, am fost martor la confruntarea eterna: copii neinstruiti, dezinteresati de scoala, captivati de invataturile maestrului Guta, fara vreo reminescenta de minim bun simt (sunt optimist si cred ca a existat vreodata asa ceva), se confrunta cu baietii cu ochelari, care inca dezbateau o lucrare pe care tocmai o dadusera.

Nu va imaginati filme cu karate, confruntarea e doar verbala, insa ma face sa ma simt prost, sa ma simt rusinat fata de oamenii care nu au niciun fel de problema cu “primitivii”, nu le raspund la provocari (pt ca nu se cade sa faci show in tramvai), nu le ofera satisfactia de a se considera remarcati din multime (mai mult decat sunt deja…la modul negativ).

Cred ca ma consider unul din cei care au avut prea mult bun simt intotdeauna, cei care ieseau ultimii din tramvai ca sa lase toti batraneii sa se ingramadeasca si sa se sperie crezand ca vor ramane blocati in usa si vor fi captivi in “colosul de metal” (ca sa parafrazez o anume publicatie cotidiana de mare succes) pentru inca o statie.

Pentru voi, “tocilarii”, ridic cupa. Inmultiti-va!

The hobo blues

(da play si citeste)

Oamenii se grupeaza in functie de gusturi, asteptari, filosofii de viata, bauturi preferate, etc. Unii dintre noi se pot adapta si pot face parte din mai multe grupuri deodata, fara sa le amestece in vreun fel.

Eu nu-s asa. Nu ma simt bine daca nu urla finut pe fundal vreun rocker suparat, vreun solo de chitara, etc. Nu ma simt bine daca pentru o bere pe care o beau in 5 minute trebuie sa dau mai mult decat pe-o paine pe care-o mananc in 2 zile. Nu-mi place sa ma aranjez “normal” ca sa ies la o bere. Nu-mi place sa stau incordat cand vorbesc cu gandul c-o sa scap vreo vorba mai necizelata dupa vreo bere, eventual doua. Nu-mi place sa-mi faca fotograful barului poze pentru pagina lor de facebook (exceptand cazul cand ofera ceva in schimbul pozei cu maimuta).

Sunt genul caruia ii place sa isi faca de cap fara griji (cand chiar vreau asta), caruia nu-i pasa de masura sau de limita decentei la un moment dat, despre ce e etic si moral, despre cum imi sta tricoul si dac e decolorat sau nu.

Stilul “hobo” a prins cumva prea bine la mine. Nu mi-am dat seama ca exista asa ceva sau ca are vreun nume, dar am descoperit ca o viata de vagabond mi-ar prinde bine si m-ar face sa ma simt mai impacat cu mine. Stiu ca ceea ce spun e pur fantezist. N-as putea parasi confortul de acasa pentru ideea de vagabondaj si viata de caine.

De la ce m-am luat? Crasme “overpriced”, oameni care se dau interesanti, tarani la costum, manelisti fumati…si lista poate continua.

Lacrimosa dies illa qua resurget ex favilla

(da play si citeste)

Nu stiu cati dintre voi va uitati la televizor, dar stiu ca dintre toti cei care faceti asta, 99% nu l-au cunoscut pe Adrian Berescu. Ca sa nu va simtiti singuri intr-o categorie depreciata, va spun ca nici eu nu l-am cunoscut. Nu am stat niciodata cu el la masa sa bem o bere, nu am mers niciodata impreuna nicaieri, nu ne-am salutat niciodata.

Relatia mea cu acest om a fost una de pura admiratie din partea mea. Am fost la filarmonica si l-am ascultat cand arata tuturor ca nu-ti trebuie o bagheta magica sa faci magie, ci doar un arcus. Dintre violonistii pe care i-am ascultat in concert la filarmonica, Taz mi s-a parutdiferit prin felul in care aborda ariile, dar, mai ales, prin felul cum zambea catre vioara. N-am mai vazut pana acum instrumentisti care sa aiba zambetul pe fata cand canta la instrumentul lor. Mai zambesc si ei, dar fac asta pt public.

Al doilea motiv de amiratie este motocicleta lui. Acum 3 ani, cand mi-am luat scuterul si am facut contact cu lumea celor cu 2 roti si motor, am observat motocicleta lui Adrian parcata in fata la filarmonica. Nu mi-au placut niciodata vitezanele si trebuie sa recunosc ca nici Kawasaki-ul lui nu mi-a placut din cauza formei, ci din cauza omogenitatii ei. Mi-a placut ca era vopsita negru complet, fara briz-briz-uri. O culoare sobra pe care se citea clar scris “Tazasaki”.

I-am adus un ultim omagiu si un ultim set de aplauze in data de 22 august 2011.

FIe-ti tarana usoara si sa fii iertat.

Prieten bun

(Acum scriu un proiect la finante, in timp ce beau ceai calmant=solutia lui mama pentru o serie de insomnii perverse)

Dar, nostalgic vorbind, ma gandeam la aparate foto. Acum, dupa vreun an de abstinenta de la posesiunea unuia si fierband de nerabdare sa il cunosc pe noul tovaras, ma gandeam prin cate am trecut de-a lungul diverselor incercari de fotografii. Sau incercari de evadari si drumuri.

Vorbind cu Laura, un neobosit prieten avenutrier, acum un pic departe, am acceptat ca o data ce iti intra microbul plecarii in sange, nu te mai poti opri. Paradoxal, oricat de greu ar fi in alta parte si de bine acasa nu poti sa rabzi ca viata sa para monotona la nesfarsit, sa nu ii dai in cap total ritmului si da, sa fugi de responsabilitati atat de simplu. Nimic nu mai poate fi la fel cand iti amintesti, ca un fir de praf stralucitor intr-un moment neasteptat, ca ai mers candva prin New York sau ca ai gustat mancaruri excentrice departe in Turcia.

Iar faptul ca poti pune toate acele locuri grozave sa pozeze pentru tine este un privilegiu. Nu cred ca incerc sa “iau acasa un strop de …”, ci doar ma integrez in ideea de drum, de departe de casa, de turist sau de om care admira. Si aparatul foto nu e vreun soi de lucru in spatele caruia te ascunzi, ci e personajul ala care da continuitate povestii, iar daca vrei, narator iscusit.

Mi-e teama ca astept de la mine, din nou, sa ma descurc bine, excelent chiar. Si mi-e dor de vremea cand nu stiam ca, orice as face, sunt atatia care fac mai bine. Oricum, e timpul pentru noi aventuri si noi prieteni de luat la drum.

Epopeea celui fara de jet – ziua 6

ziua 6 spune “pace voua”. Trezirea a fost, dupa cum ma asteptaml la ora 2.30. Am ramas in pat pana la 8.00, cand, incurajat de soarele proaspat intrat in camera, am decis sa ma aventurez in afara patului. Ma ridic si stau putin pe marginea patului.  Simt cum mi se urca la cap durerea, dar ma bucur ca e doar in cap si nu e si in spate/gat. Ma ridic de tot, desfac sonda legata de scaun, ma indrept catre baie ca s-o golesc. In cei 10 pasi facuti, durerea de cap devine insuportabila. Nu am alta varianta si ma intorc in pat, in pozitia de culcat. As fi vrut sa pornesc radioul, dar m-am intins. Asta inseamna ca trebuie sa astept ca durerea sa se calmeze si apoi sa ma aventurez pana in cealalta parte a patului.

Ziua 6 l-a incorporat, la un moment dat si pe Dr. House, dar doar pt un fragment foarte mic din care n-am inteles absolut nimic. Am zacut in pat ascultand Radio Guerrilla. Maine va veni Puiul.